ființă și timp [exerciții de locuire hermeneutică, 1-18]

 

«cazul» heidegger [faptul că a fost membru în partidul nazist], fie că discutăm de apologeți, fie de acuzatori [având la rândul lor simpatii politice relevante pentru «caz»], a fost discutat greșit. e absurd să consideri că filosofia heideggeriană a fost influențată în vreun fel de doctrina nazistă. pentru o construcție conceptuală de anvergura celei realizate de ultimul filosof al europei, contextul politic nu a reprezentat mai mult decât o adiere de vânt. ceea ce a crezut și a sperat heidegger că e posibil, în raportarea sa la partidul nazist, a fost să și-l facă discipol [cheie în care trebuie interpretat timpul rectoratului, precum și discursul inaugural]. «plinirea vremii» pentru acest eveniment, cu consecințe eschatologice incalculabile, nu a venit niciodată.

introducere în metafizică [vezi mai ales considerațiile privind răstălmăcirile filosofiei] demonstrează că filosofia heideggeriană este o filosofie a viitorului [timpul ei încă nu a sosit]. cum ar fi putut să se apropie studenții săi, în vara anului 1935, de semnificația filosofiei, fără să treacă prin războiul de care îi mai despărțeau patru veri? să nu trăim, însă, cu iluzia că deznodământul tragediei pe care a interpretat-o germania pe scena istoriei a reprezentat în ce-l privește pe om un moment ascendent, o clarificare în raport cu întrebarea esențială a filosofiei. filosofia moare, trebuie să moară. «efectul filosofiei nu se poate face simțit decât în chip mijlocit și pe trasee întortocheate, care nu pot fi niciodată dirijate; pentru ca în sfârșit, într-o bună zi, și când a fost de mult dată uitării ca filosofie originară, ea să ajungă să se degradeze într-un de-la-sine-înțeles al dasein-ului.»

I.

[1] știm - ființă și timp, cartea cu care trebuia să înceapă, dar cu care s-a sfârșit filosofia, e un proiect fără final. monumentala construcție heideggeriană a fost abandonată [nu ca eșec, ci cu sensul descoperirii unei dispoziții fundamentale a ființei umane care trebuie să se afle «mereu în trecere  și în abandon» - caietele negre] și a căpătat în timp aspectul ruinei, una la care mă întorc acum pentru a fi judecat. în nota ediției din 1953 heidegger ne reamintește că «drumul străbătut aici rămâne chiar și azi unul necesar, dacă dasein-ului nostru îi mai este dat să fie mișcat de întrebarea privitoare la ființă» [ființă și timp]. cine nu sesizează apocalipticul [care marchează sfârșitul deoarece doar așa se poate constitui ca un nou început] filosofiei heideggeriene nu o va înțelege cu adevărat niciodată. cum ar fi putut găsi heidegger încheierea pentru un proiect al cărui scop l-a constituit pregătirea și eliberarea adevărului originar [caietele negre]?  justificându-și traducerea [republica lui platon], allan bloom își neliniștea cititorii cu remarca că nu doar contemporanul e capabil să judece trecutul [contemporanul unificat în relativismul cu intenție morală, prins în propovăduirea sisifică a deschiderii fără contur și fără sfârșit – vezi criza spiritului american], ci și cele socotite moarte sunt capabile de o critică a cadrului și a metodelor noastre de gândire. «ce se face în timp se află mereu sub greutatea începutului originar» [caietele negre]. nimic nu e depășit cu adevărat vreodată, oricât s-ar nevoi înțelepții veacului acesta la omilia progresului. orice venire veritabilă e urmată, echatologic vorbind, de advent. până atunci îi vom lăsa pe morți să ne judece, pentru că cei vii au renunțat la această capacitate.

există toate șansele ca «sensul ființei» să ne scape și după lectura lui heidegger. diferența o face incapacitatea noastră [spre deosebire de contemporanii lui platon de exemplu] de a mai fi «cuprinși de perplexitate». eliminarea din câmpul gândirii  a absolutului [re]prezent[ific]at de «lucrul ascuns» ce împinge neliniștea [ființă și timp] nu i-a adus acesteia și darul clarității.

«sensul», ca acel ceva prin intermediul căruia altceva devine de înțeles în felul în care acesta este, din perspectiva unei gândiri fenomenologice, nu poate fi clarificat printr-o simplă definire a unor cuvinte. adevăratul sens nu poate fi căpătat decât în lumea existenței umane. lumea dă sens pentru cele aflate în lume, ca orizont în care se mișcă înțelegerea. orizontul heideggerian prin intermediul căruia poate fi căpătat «sensul ființei» este timpul. metoda heideggeriană, chiar dacă operează pe teritoriul gândirii și al limbajului, este una violentă [ceea ce este gândit este „obținut de la fenomene cu forța” – ființă și timp]. abandonând actualitatea existenței din metafizica tradițională [a fi sau a nu fi?], care presupune un anumit tip de cunoaștere și se concretizează în definiții, heidegger ne pune să o luăm din nou de la început și să ne întrebăm ce înseamnă a exista. problema nu o mai constituie dacă ființa există sau ce fel de lucru este ea. problema lui «ce este» se vede înlocuită cu «ce înseamnă» pentru mine ceva. singura întrebare pe care ne-o putem pune cu privire la ființă este «întrebarea privitoare la sensul ființei» [ființă și timp]; «sensul ființei» înlătură problema metafizică. existența sau inexistența lucrului, ori natura acestuia, nu mai constituie problemele fundamentale.

destinul asumat și scopul realizabil al filosofiei în accepțiunea lui heidegger nu constă în a răspunde la această întrebare [«întrebarea privitoare la sensul ființei»], ci în a ne ajuta să o putem formula, în a ne determina să o luăm mereu de la început prin punerea aceastei întrebări fundamentale, căzută în uitare. singura înțelegere care îi e dată muritorului de fapt este «o înțelegere pentru sensul acestei întrebări» [ființă și timp]. fără întrebarea, care nu își mai află sfârșitul în răspuns, cu privire la sensul ființei nu suntem și nu putem fi cu adevărat, ne aflăm în afara destinului numit dasein de heidegger.

[2] primul avânt al filosofiei stârnită de singura întrebare care contează a fost și ultimul. cea în lumina căreia sperăm să ne educăm privirea s-a stins, dar are suficientă energie pentru timpul nostru întreg. din fragmentele ei heidegger încearcă să re-construiască strălucirea inițială. «omiterea» întrebării de către tradiția filosofică occidentală își are originea într-un eșec transformat în titlu de glorie. toată filosofia occidentală nu constituie altceva decât o apologie a neputinței, dar nu cu sensul socratic, ci ca «scutire» de efort esențial. “se spune: «ființă» este conceptul cel mai general și cel mai vid.” [ființă și timp]. vocabularul filosofului contemporan este ornamental, când scopul ascuns trebuie să fie unul erotic. prin încercarea de a cartografia urmele pașilor heideggerieni ne întoarcem la bunul sălbatic, la dansul de împerechere, fie el și unul interplanetar, la ceea ce filosoful îndrăgostit numește în chip poetic - «marea pasiune a existenței». asemeni amorului, și metafizica se constituie ca un domeniu al «urmelor» [pe baza cărora pelerinul re-constituie reperul],  «vânătă urmă ce-o fac împărtășite iubiri», cum numește poetul latin întâlnirea cu daimonicul [tibul, elegii, I, 6], «calea unei confruntări» prin intermediul căreia oferim posibilitatea unei filosofii să se dezvolte, precum într-un sol, și în noi, cum își numește atitudinea hermeneutică heidegger în cursul despre eterna reîntoarcere a aceluiași în cadrul filosofiei lui nietzsche. trezirea întrebării privitoare la ființă presupune ceva peste care se trece prea ușor – violența metafizică. în jurul ființei se dă o luptă de giganți, ceea ce gândirea obține de la fenomene este obținut cu forța. această tematică, anunțată în ființă și timp, își află dezvoltarea necesară în introducere în metafizică. cum «de ființă țin rangul și dominația» [introducere în metafizică], ființa nu se poate arăta decât pentru cei puternici, capabili să-i «îmblânzească» copleșitoarea frumusețe. în asta constă sineitatea omului – în capacitatea de a transforma ființa care i se deschide în istorie și în găsirea unei posturi stabile în cuprinsul ei. «cine este omul nu vom afla printr-o definiție doctă, ci numai văzând cum omul intră într-o separare combativă cu ființarea, căutând s-o aducă în ființa sa, adică punând-o în limita și în configurația ei, adică proiectând ceva nou (ce nu este încă ajuns la prezență), adică poetizând în chip originar, întemeind poetic.» [introducere în metafizică]. intrăm în lumea πόλις-ului și a istoriei dasein-ului, de care nu îndrăznesc să mă apropii decât periferic, la adăpostul unui baldachin.   

[3] orice început, în măsura în care trasează reperul, ne poartă cu sine și în depărtarea de momentul auroral. pentru heidegger, etica originilor este reprezentată de etica tragică. așa crede peter trawny. „pentru adevărul ființei, eroarea nu e pur și simpu inevitabilă; ea constituie posibilitatea esențială a adevărului însuși.” [freedom to fail: heidegger’s anarchy]. cu ontologia antică nu am învățat și nu vom afla ce este adevărul. tot ce ne-a oferit ea, ca tot ce poate fi oferit, este un «loc deschis» prin care tot ce-i posibil se poate manifesta. adevărata descoperire tăinuiește. articulată filosofic în concepte, ființa generează dezinteresul, nu îl mai privește și nu mai este privită de om; se scrie despre ea pentru a avea impresia că problema a fost rezolvată, pentru a nu ne mai întreba cu privire la sensul ființei, un sens care ne-ar obliga să luăm o atitudine – singura interdicție căreia i se mai supune omul în prezent. articulată cu semnificația de “conceptul «cel mai general»” [ființă și timp], ființa generează opoziția, ni se opune.

[4] despre ființă crezi că știi ceva doar de la distanță, periferic, pe drumuri ocolitoare. din momentul în care o concepi ca pe un scop al definiției și reprezentării, adică încerci apropierea, ființa dispare, pierzându-se în obscuritate [enigma ca unicul a priori]. momentul în care tot omul tace, pentru că “«ființa» nu este ceva de ordinul ființării.” [ființă și timp]. cu toate acestea, o dispariție a ființei din orizontul problematic al ființării umane echivalează cu dispariția «sensului» existenței umane. astfel, importanța ființei nu rezidă în sisifica încercare a celor ce se numesc filosofi de a o înțelege. cu tot ce a gândit și va mai gândi omul vreodată, ființa heideggeriană nu va căpăta niciodată claritatea și distincția carteziană a ideii simple. filosoful trebuie să-și piardă mințile, să dovedească nebună înțelepciunea veacurilor, să renunțe la încercarea de a face sens [calea raționalistă, intelectualistă] și să accepte primirea de sens care vine odată cu elaborarea întrebării privitoare la «sensul» ființei, orientare prin intermediul căreia căpătăm la rândul nostru «sens». pentru cei cărora le plac figurile de stil – omul o ia din nou de la început, adică se naște din nou; este semănat ca un «grăunte gol» [1 corinteni 15, 37] și devine dasein.

[5] misiunea este clară – «să punem întrebarea privitoare la sensul ființei». pentru cei care cred că trecerea timpului constituie în mod automat un progres, cu alte cuvinte că se află pe o traiectorie ascendentă și lămuritoare, provocarea heideggeriană pare stranie și umilitoare. ne întoarcem în peștera platoniciană. chiar și după ce ne este desfășurată prin fața ochilor harta interogativă, ca instrument cognitiv menit să ne sporească șansele de reușită, teritoriul pe care încercăm să ni-l facem familiar rezistă efortului nostru civilizator, răspunsurilor noastre de bun simț. ceea-ce-este-vizat-prin-întrebare este disponibil, ni se pune la dispoziție, formează relieful ontic pe care îl locuim, dar nu edifică, sau dacă o face, precum în faptele apostolilor, zidește un altar «dumnezeului necunoscut» [17, 23].

[6] ce ni se cere nu e chiar atât de greu. nu trebuie să ne ieșim din fire, nici să ne pierdem cu firea. nu ni se cere în fond decât să ne surprindem - cei cărora ni se cere socoteală în privința ființei noastre, să înțelegem că întrebarea privitoare la sensul ființei ni se adresează, să facem față stării-de-manifestare a ființei [vezi introducere în metafizică], să ne facem accesibili întrebării esențiale ca unică manieră prin care putem căpăta modul corect de acces la ființare. calea trece prin noi, dar nu prin oricine, nu oricum; contaminați fără să ne dăm seama de teoriile dominante transmise, poate trece [mai ales] peste noi. la început a fost lumina, dar întunecarea era inevitabilă. singura expertiză pe care o putem căpăta e în «tipuri de întunecare posibile și necesare». iată diferența ontologică, diferența lămuritoare. “ființa ființării nu «este», ea însăși, o ființare.” [ființă și timp]. unica înțelegere la care putem spera nu poate fi obținută decât «în ghicitură» [1 corinteni 13, 12]. la capătul firului călăuzitor nu aflăm nimic [în absența diferenței nu se află decât unul, adică aproape nimic], dar ne aflăm pe noi înșine. “care e originea? cea pe care nu o știm...” [caietele negre].

[7] la capătul întrebării nu-i vorba despre nimic altceva decât despre noi, cei care am uitat să mai punem singura întrebare care contează dar care trebuie să ne întrebăm din nou, «ca mod de a fi.» [ființă și timp]. iată posibilitatea noastră esențială, iată dasein-ul. ființa nu poate căpăta sens, nu are sens decât începând cu noi, prin intermediul punerii de sine la început, în care pe toate le facem din nou în chip din ce în ce mai originar.

[8] ființa nu-i doar «presupusă» ontologic, ci ne «presupune». primordial e să ne facem disponibili ca fiind deja [înțelegerea medie a ființei].

[9] cu întrebarea [la ce folosește ea?] privitoare la ființă, cel mai abstract se dovedește a fi și ce-i mai concret, deoarece „ființa este de fiecare dată ființa unei ființări” [ființă și timp], mi se adresează și se adresează lumii în rost(u)irea mea. «mișcarea», în sens metafizic, începe printr-o orientare cu totul fizică în care întregul ființării ne apare în diferitele lui regiuni de la care putem începe să ne realizăm geografia spirituală, cu ale ei repere fixe numite «domenii» [istoria, natura, spațiul, viața, dasein-ul, limba etc.]. paradoxal, progresul cercetării [ca acumulare de rezultate] nu limpezește, ci funcționează asemeni sedimentării ce acoperă un sit din ce în ce mai originar. de aici importanța esențială a actului permanent al interogării, ca arheologie a cunoașterii, ca atitudine fundamentală în funcție de care distanța față de momentul auroral se mărește și se micșorează constant prin mărturisirea interogativă a originarului. heidegger [cu referire la diferitele discipline științifice] o numește «criză», dar e o criză ce se cere interiorizată și permanentizată.

[10] mai înaintea oricărei științe, cu ale ei concepte fundamentale – călăuzele – se află [pe el însuși] omul, într-o «regiune a ființării» întru care își explicitează ființarea, fundamentându-se. mai înaintea științei se află omul care se pune la dispoziție întru deschiderea domeniului de ființă prin care devine posibilă interogarea. nicio știință nu ne scutește de acest efort esențial, primenit cu fiecare dimineață și căruia îi culegem roadele în fiecare seară. progresul științei umane ar fi imposibil fără acest «pentru prima dată», fără această permanentă repetiție originară.

[11] interogarea fără «sens» ca unică modalitate prin care contemporanul a înțeles a se specializa, care nu [ne] mai trasează «genealogia», constituie atitudinea specifică a unor cugetători «orbi», privați de orizontul oricărei posibilități reale. omul trebuie să reînvețe să fie pornind de la ce-i este cel mai la îndemână, trebuie să «coboare» [mereu mitul peșterii, vinerea patimilor] pentru a se putea «înălța» cu adevărat, să renunțe la referința critică, la citat, la aprioric, la transcedental, pentru că „cercetarea științifică nu este singurul și nici cel mai la îndemână dintre felurile posibile de a fi ale acestei ființări.” [ființă și timp]

[12] istoria filosofiei s-a redus de prea multe ori la «privilegiile» [presupus] definitorii ale unui exemplar [uman?] în jurul căruia întreaga lume părea a gravita. de cele mai multe ori, însă, definițiile nu au reprezentat mai mult decât schițe pentru un exoschelet, sedimente ale unui sit privat de arheologie, dincolo de care «monumentalul» nu mai [se] află [în] căutare. aici suntem noi – acea ființare care “în ființa ei, are ca miză însăși această ființă.” [ființă și timp]. raportul [că vrem sau nu vrem, că știm sau nu vrem să știm] e unul singur, e singurul nostru posibil – cu «ființa» la care dasein-ul se raportează. în funcție de acest raport fundamental existăm. că putem să nu fim, aceasta constituie o certitudine [în afara mortalității nimic nu i s-a impus omului cu forța evidenței, oricât de viclean a fost limbajul filosofiei], dar că putem să nu fim noi înșine, acesta reprezintă un aspect al existenței de care puțini s-au lămurit. cu toate acestea, a te alege rămâne întotdeauna o posibilitate oferită existenței. “problema existenței nu poate fi rezolvată decât prin faptul însuși de a exista.” [ființă și timp]

[13] fără un «sens al ființei» putem fi și suntem în cea mai mare parte a timpului, însă, nu putem spune că suntem cu sensul de a exista. să nu credem, totuși, că a exista constituie apanajul vreunei științe, că sensul poate fi predat de la amvon sau catedră. suntem preveniți, locuind hermeneutic, ambiguitatea filosofiei se acutizează, ceva esențial ne lipsește în permanență. printre rânduri, în conceptele fundamentale ale metafizicii, magistrul ne oferă un indiciu – «ne lipsește ceva esențial, care se află, poate, chiar în posesia altcuiva, poate chiar a unei studente.» ecoul vechii legături socratice dintre filosofie și erotică se face auzit printre aceste rânduri, în spațiul nearticulat al singurei discipline prin care se pășește în adâncimea dorinței lacaniene ca sens al existenței umane. «cum să păstrăm dorința în acțiunile noastre?» - iată întrebarea fundamentală pe care  jacques lacan o pune în seminarul despre transfer. să fie oare aducerea pasiunii în cunoaștere miza nerostită a filosofiei lui heidegger [laura t. ilea, viața și umbra ei]? aceasta să fie de fapt «întrebarea privitoare la sensul ființei»?

[14] de supraviețuit ne supraviețuiesc doar semnele de întrebare [fie ele și vizibile]. nimic transcendent, niciun adevăr [nu unul permanent, cel puțin, care să nu fie cuprins de neliniște în permanență din cauza patimilor la care este supus de interogația aproape eternă, care se întoarce la nesfârșit].

[15] raportul este permanent, conștient, dar mai ales inconștient [“se raportează de fiecare dată deja” – ființă și timp], doar tendința [atracția?] se radicalizează.

care este “ființarea ce trebuie să funcționeze ca interogat primordial” [ființă și timp] știm: ne stă alături, uneori ne cade în brațe [distanța rămâne, însă, insurmontabilă], ne-o facem dorită, iar în singurătate o surprindem uneori în oglindă sau aplecată asupra unei cărți a magistrului heidegger. adevărata problemă căreia ființă și timp încearcă să-i afle dezlegarea, întrebarea cheie, nu este cine este chemat să dea socoteală, ci faptul că “modul de acces la această ființare” [ființă și timp] nu poate fi pus în pagină, povestit la o terasă aflată pe malul mării, ori încercând să-ți justifici amorurile [doar poezia și-a dovedit în această privință eroismul, dar chiar și ea doar în chip tragic].

suntem, dar ne suntem cel-mai-departe; intimitatea [adevărata dorință] va rămâne pentru totdeauna jucată [uneori jucăușă], simulată, pusă în scenă, estetizată. răspunsul ne stă în față, dar nu putem să-l fixăm cu privirea, răspunsul se pierde undeva prin lume, ne pierde[m].  

II.

[15.2] chiar și la capătul lumii, îmi ești mai aproape decât îmi voi putea fi vreodată, îmi ești [în] lume. pentru că privirea nu poate fi întoarsă înspre sine, ci doar înspre tine. sensul ființei ni-l petrecem la modul erotic alături de celălalt, cuprinși fiind de «marea pasiune a existenței» [pentru care hannah primea mulțumiri din partea lui martin în scrisoarea din 8. 5. 1925]. să ne aducem aminte de cea mai importantă lecție pe care alcibiade o predă în banchetul – faptul că dragostea, pentru a exista, trebuie să coboare din lumea ideilor, că dragostea se face. iată «modul de acces», iată cum ne putem deveni accesibili. astfel, «lumea» încetează să mai constituie un concept abstract și devine cuprinsul lucrurilor ce ne aparțin, ce nu pot fi niciodată ale mele dacă nu au devenit mai întâi ale noastre.

[16] în felul nostru de a fi se formează [dacă suntem hotărâți], dar mai ales se pierde o înțelegere a ființei. vom face în așa fel încât peripețiile acesteia să fie despre noi? ființăm, însă, din toate părțile stă închisă ființa noastră. care este «modul de acces», în ce fel ne facem nouă înșine accesibili? la umbra acestei întrebări trebuie să ne punem. nu prin intermediul construcțiilor dogmatice, nici pornind de la «idei», ci în cotidianitatea noastră medie.

[17] cu ce ne alegem la eschatonul unei zile, în crepusculul unui timp? ce merită să subliniem din ce ne-a fost scris în cartea vieții? din lucruri de nimic este alcătuită existența omului. acesta este materialul pe care îl are la dispoziție pentru a se evidenția, pentru a dura [puțin mai mult] în gândurile celuilalt. e mult sau puțin? cert este că-i tot ce am, ce știu, ce pot să sper. să ne aducem aminte de ce îi scria martin heidegger [10. 2. 1925] hannei arendt: «niciodată nu voi putea spera că îmi veți aparține, însă de acum înainte veți face parte din viața mea, iar ea, grație dumneavoastră, va căpăta o nouă forță.» iată ce îmi e îngăduit să sper, eliminând întrebarea din enunțul kantian. firesc pentru o ființare care nu [mai] are timp, care nu trăiește în timp, ci este un fragment de timp.

[18] mai important decât locul este timpul în care mă găsești, în care a căpătat contur o regiune a ființării mele, formele de relief ale situării afective, prin care un spațiu [altul decât cel al raporturilor spațiale și numerice] îmi devine și îl fac accesibil. un lucru e cert – nu mă poți întâlni decât în[tr-un] timp, ca ființare «temporală» [să lăsăm sensul «atemporal» pentru zei și propozițiile logicii]. cum pot fi întâlnit eu – «pornind de la timp» - trebuie concepută și ființa. pe drumul pe care mă aflu [acum] ființa însăși devine vizibilă.