nu sunt, deci iubesc

dialogul socratic reprezintă în esență o metodă de seducție. asta nu reușește să înțeleagă erotica contemporană – măsura iubirii constă în capacitatea celor doi de a se păstra prinși în dialog, de a se (s)pune în fața celuilalt. 

tot batem la porțile ferecate ale sinelui neînțelegând că dincolo nu se află nimeni care poate să ne deschidă. aruncat în lume, prin intermediul celor trăite și întâlnite am ajuns să am anumite bănuieli, dar nu știu cu adevărat cine sunt. secretul vieții noastre îl constituie un raport privilegiat – aflarea celui capabil să ne definească existența. spune-mi TU cine sunt, iar în cadrul acestei rostiri vei afla totul despre TINE.

nu cunosc o istorie a dragostei mai impresionantă, prin felul în care Héloïse știe să nu o trădeze până la capăt [chiar și în mănăstire fiind]. nu același lucru poate fi spus și despre Abélard - precum majoritatea oamenilor de litere, uită că textul nu trebuie să constituie un refugiu al eșecului și al fricii [inautenticul], ci o laudă adusă unui mod de a fi pe deplin.

Caravaggio – neîncrederea lui Toma: nu despre credință este vorba aici [dacă ar fi fost credincios, apostolul nu ar fi avut nevoie de nicio dovadă], ci despre îndrăgostire, despre vulnerabilitatea ca piatră de temelie a erosului creștin, a cărui putere se desăvârșește în slăbiciune. un trup este dispus să se frângă euharistic din dragoste. nu există o altfel de dragoste.

in absentia. exercițiul dispariției. unicul gest prin intermediul căruia miracolul poate avea loc, făcându-mi loc. împotriva mea, pe potriva mea.

între lecțiile fundamentale ale creștinismului – divinul nu poate fi decât întrupat sau absent. în spațiul nelocalizabil dintre sine și celălalt [în ființa căruia îmi văd chipul și asemănarea] se construiește locuirea și putința de a fi.

“mă emoționezi” – mărturisire pozitivă a apelului pe care simțim că celălalt ni l-a adresat pentru a ne ieși din fire, pentru a deveni cum ne-am imaginat.

dacă rămâi la fel nu poate fi altfel.

nu cred decât în întâlnirea transformatoare. în afara ei rămân contactele necesare sau întâmplătoare din care e alcătuită țesătura lipsită de sens a unei vieți.

când intri în sfera comparabilului încetezi să exiști. inclasabil – nimic mai puțin. 

în banchetul, superbul dialog platonician închinat iubirii, socrate, în răspăr cu teoria predominantă potrivit căreia contrariile se atrag, îi spune celui drag: "de aceea m-am făcut frumos, ca să mă duc frumos la om frumos."

«am citit de patru ori întreaga fenomenologie a spiritului. m-am ambiționat, dar nu am înțeles niciun cuvânt.» [alexandre kojève]. așa începe o aventură filosofică ce se va dovedi definitorie pentru opera de [o] viață a magistrului prin intermediul căruia imperiul rus cucerește franța – ca o mare neînțelegere. exactitatea reprezintă o iluzie înduioșătoare. începând cu socrate, orice mare filosof a trebuit să învețe cum să suporte această unică realitate. un magistru nu încearcă atât să înțeleagă cât să trăiască [în] textul comentat, să locuiască hermeneutic, să seducă textul iubit pentru a-l purta în direcția dorită. o erotizare. și nimeni nu a reușit să lase mai bine semne asupra corpului filosofic [inevitabilul sadism în vederea oricărei plăceri viitoare], cum a făcut-o ultimul filosof al europei – heidegger.

mă gândesc uneori că hitler și eva, cu ultimele zile petrecute în buncăr în așteptarea apocalipsei vieții lor, constituie ultimul act al paradigmei romantice din acest eon al degradării generalizate.  

o apocalipsă dansantă.

dacă nu poți fi, măcar exercițiul dispariției să îți fie de neuitat.

în ceremonia sacră a sinuciderii [harachiri] ai nevoie de cineva care să te iubească suficient de mult pentru a te decapita.

prin tot ceea ce sunt, prin felul în care sunt, accesul la cunoașterea salvatoare, cunoașterea de sine, îmi este blocat pe vecie. toate pornesc de la mine, dar nimic nu mă aduce la mine. eu nu îmi aparțin. orice meditație al cărei centru de greutate apasă un lăuntru ipotetic se constituie în tot atâtea exerciții ale dispariției. poate că eu sunt cel ce rostește povestea, dar rostul nu îl capăt decât prin intermediul celui căruia mă adresez. doar cel iubit și care la rândul lui mă iubește are putința de a-mi rosti pe deplin ființa. nu sunt, deci iubesc.

ἔσχᾰτος sau știința despre cele ultime: moartea, sfârșitul lumii, începutul unei iubiri. 

unicitatea întâlnirii e validată mereu de profunzimea lucrurilor teribile pe care le poți face alături de celălalt.

un timp îndelungat petrecut printre teologi te predispune la sado-masochism.

să reprezinte oare erosul ultima structură performativă a mitologicului pentru contemporaneitate? un ultim zeu ascuns în carne ce poate fi readus la viață printr-o inițiere adecvată?

am mai fost aici, am mai fost pus în fața alegerii care își urlă dreptul la viață, a mâinii tremurătoare care încearcă să unească punctele risipite ale sinelui. poate că de data asta, după milioane de încercări, după miliarde de ani, mâinile noastre se vor atinge pe aceeași suprafață neagră. sigur, vor trece mai multe vieți până vom deprinde pe deplin nimicitoarea tandrețe de a nu ne mai aparține. dar, din încercare în încercare, cu fiecare viață după viață și moarte după moarte, poate ne vom apropia în sfârșit de strălucirea unui destin.

când va fi cel mai dureros, pentru a nu uita niciodată, nu ne vom mai vorbi.

încă de pe vremea când a început să își proiecteze dorințele pe pereții unei peșteri, omul a căpătat deprinderea de a-și înveșmânta lipsa în culorile prezenței. să nu ne [mai] amăgim unii pe alții în această lume populată aproape exclusiv de imagini – tot ce-i real se face nevăzut, pe potriva lui nu-i decât ritul de mistere, poeticul, tăinuirea. când scrie despre mitul peșterii, platon știe; când pune pe note «you don't fool me», freddie știe. 

imperativ în erotică nu e ca celălalt să facă ceva pentru tine, ci să fie pentru tine.

până când? până când moartea ne va uni.

singura noutate autentică în istoria spiritului este noutatea unui accent, din toată disponibilitatea lumii, încântarea produsă fragmentar de anumite spații întru care experimentăm regăsirea, din infinitul temporal cotidian, momentele de uneltire erotică. 

dacă nu ar fi cedat ispitei retorice, apostolul neamurilor ar fi mărturisit că nu doar un mesia răstignit se califică pentru acea minunată marcă a autenticității, de a te face σκάνδαλον, ci că și zeitățile clasice greco-romane, ele mai ales [cu înclinațiile lor omenești, prea omenești, deci neumbrite de contururile legii] s-au materializitat ideal în ceea ce lacan numește «obiecte scandaloase», spre care dorințele noastre nu încetează să se îndrepte.   

autorul unui sistem de dorințe, nu de idei. atât îmi este îngăduit să sper.

cea mai importantă lecție pe care alcibiade o predă în banchetul este că dragostea, pentru a exista, trebuie să coboare din lumea ideilor, că dragostea se face.

pentru mine divinitatea a devenit o tulburare erotică. o fi mult, o fi puțin. e tot sau nimic? habar n-am. vezi bine cât de departe [îți] sunt. scopul va fi reprezentat de un celălalt. întotdeauna un celălalt în care încercăm să ne ghicim sinele. 

cea mai frumoasă sinucidere cinematografică la care am [fost] asistat [în care vălurile sociale sunt sfâșiate în vederea superbei profunzimi mortale] este cea din acest film nihilist al lui haneke [der siebente kontinent]. dacă ar fi să o asemăn cu ceva fizic [inevitabila metaforă a celor rămase încă în viață] cred că cel mai bine i s-ar potrivi pulsarul, cu a sa totală prăbușire în sine. ca un semn, ca o chemare, la intervale regulate îi mai poți sesiza încă strălucirea mortală. cunoaște occidentul o formă superioară de dragoste? mă îndoiesc.

clima temperată nu ne-a fost de prea mare folos, nouă, românilor, nici în politică și nici în dragoste. poate că sub imperiul unei clime cu un soare simțit prea aproape sau mai îndepărtat am fi devenit și noi dacă nu eroici, cel puțin mai lucizi. primăvară, vară, toamnă, iarnă și primăvară din nou [vezi filmul lui kim ki-duk] predispune la meditație și ctitorire de mănăstiri; dar poate că treaba asta le folosește asiaticilor în vreun fel, pentru că noi, după o mie de ani de subistorie [da, cioran], cu siguranță că nu ne-am înțelepțit. într-un astfel de climat, bărbatul român nu s-a putut face vrednic de iubit niciodată, acesta cunoscând doar elanul etilic și forța animalică [„îi bun de prăsilă”, cum se zice pe la noi]. când ești încă guvernat din punct de vedere politic de cetățeni care trăiesc fantezia unui popor format prin împreunarea femeilor dace cu militarii coloniști romani, orizontul devenirii tale naționale nu poate fi decât acela al turismului sexual sau, cum spune houellebecq, un loc redus la „un șir de tarife și fericiri posibile”. cred că pentru a se alege ceva de noi, ca popor, trebuie să ne facem insuportabili. așa că mai bine un climat polar, subarctic măcar.

"manque-à-être" [lacan]: nu sunt, deci iubesc.

în banchetul lui platon, eriximah, medicul căruia sughițul lui aristofan [un adevărat comentariu al "serioasei" cuvântări a lui pausanias, cum îl caracteriza allan bloom] îi oferă ocazia de a[-i] lua cuvântul, socotește că medicina este «știința stărilor de iubire din trup...» [186c]; medicul bun fiind cel care trezește dragostea acolo unde lipsește și e bine să fie, și o îndepărtează din locurile în care s-a înrădăcinat și e vătămătoare. “eriximah se dovedește a fi un bărbat lipsit cu totul de erotism; un aspect natural, probabil, având în vedere că este un specialist.” [allan bloom]. un specialist vine cu ceea ce a. bloom numește “șarmul competenței”, fix însușirea care face diferența dintre filosoful socratic, deschis față de tot și care, prin urmare, știe că nu știe nimic, și omul de știință care abstractizează partea, deci știe ceva, însă, uită de întreg și de rolul său în acest întreg. aceasta este și cheia în care trebuie să interpretăm peripețiile prin care este pus să treacă personajul intepretat de tom cruise în filmul lui stanley kubrick - eyes wide shut.

potrivit logicii erotice aristotelice [«precum obiectul iubirii» - metafizica, 1072 b 3], poziționați pe trepte ale iubirii [ca mișcare dezirantă a materiei de a căpăta formă, într-o ascensiune menită a începe și a se sfârși cu forma pură – nemișcatul obiect al dorinței], nu putem stârni decât îndepărtându-ne, făcând semn adoratorului pentru a ne face mai apoi nevăzuți, într-o orgie ascetică predestinată a lăsa iubitorul fără suflare.

#εὐδαιμονία: nu există decât grade ale nefericirii.

#νῦν [acum]: timp creștin, timp pierdut, recuperat prin semnele trupului care pătimește.

lolita devine în conștiința publică din ce în ce mai bătrână.

cât de absurd se dovedește a fi orice imperativ categoric pentru o ființă marcată de o teleologie a dezastrului, a cărei unică certitudine se dovedește a(-i) fi moartea; fie ea și primăvara.

reîntâlnirea dintre ifigenia și agamemnon potrivit tragediei lui euripide [ifigenia în aulida], poate fi interpretată și în cheia unei erotici aproape incestuoase. dându-și seama de lipsa de măsură a dorinței, fiica îi cere iertare mamei și fuge în brațele tatălui. poate că sacrificarea ifigeniei nu vine să împlinească doar o profeție, ci este și maniera ritualică prin care dorința carnală se cere expiată. iată de ce creștinismul, în lupta pe care o are de purtat cu trupul în trup, va rămâne pentru totdeauna o religie tragică.

preocupat de inversarea ierarhiei și de primatul vorbirii raportată la cuvântul scris, derrida pare să fi uitat că în cea mai mare parte a istoriei sale omul a fost fără cuvânt, adică s-a pus în scenă [cum ar zice antonin artaud].

dar cine a zis că lumea trebuie salvată? nu în universalitatea iubirii constă importanța creștinismului, ci în apocaliptică. privit din această perspectivă nero a fost de fapt primul teolog creștin.