câinii se îngroapă, oamenilor li se dă foc

 

Fiind anunțați încă din debutul filmului, nu prin vedenii, ci cu litere, despre cadrul spațio-temporal în care ni se povestește (Australia - 10 ani după colaps), întru care doar aspectul geografic este cât de cât transparent (pentru că deja dat) și cu un singur cuvânt (ultimul) care să facă un sens (adică să tragă după sine toate semnificațiile ca aspecte ale problemei pe care o ridică), fiind anunțați deci, nu prin vedenii, ci cu litere, fiecare spectator își face ideile despre ce ar putea să însemne o lume așa, să completeze părțile nevăzute din peisaj, să traseze repere pentru cei care există acolo. Metoda aleasă de David Michôd nu este una tocmai confortabilă pentru cel obișnuit cu un mare narator, ori măcar cu relicve ale acestuia, care să ofere pilde și structuri. În absența unei astfel de instanțe metafizice, scenariul este, ca la Deleuze și Guattari, un “rizom”, conexiunile se fac între orice puncte, înțelesul modificându-se permanent în funcție de punctul de vedere, adică a situației în care te vezi pus.

De la început ne dăm seama că vom vedea un film cu bărbați, despre felul în care se leagă unul de altul (bărbați care ascultă împreună o melodie, care vor lucruri și pentru asta trebuie să ucidă, bărbați care zac unul lângă altul într-o baltă de sânge). Aparițiile feminine sunt rare, genul lor pare a fi aproape de extincție, într-o lume aflată în criză mai ales economică, în care funcția genitală și plăcerile sexuale nu mai pot fi susținute de capital. Într-o astfel de lume, puterile femininului nu pot decât să crească - vezi scena cu bunica-pește, o veritabilă dominatrix aflată în fruntea ierarhiei unei mulțimi impotente de bărbați (cuprinși de manifestări debile ale afecțiunii), care îl numește pe bărbat/ orice bărbat - “copilul meu” (și în Animal Kingdom aveam o familie a cărei apartenență se stabilea pe linie maternă). De ce nu renunță Eric (Guy Pearce) la mașina care i-a fost furată (deși îi rămâne cea a hoților la schimb) este întrebarea principală la care filmul pare a încerca să răspundă, pentru care își construiește sintaxa. Transformată, până la împlinirea dorinței, în singurul scop al existenței sale, recuperarea mașinii nu este argumentată teleologic (răspunsul va fi brusc și nu va spune în sine aproape nimic). Raportul dintre Eric și Rey (Robert Pattinson), maniera în care această interacțiune le modifică tonalitățile existenței, pentru ce se mișcă fiecare (și prin acțiune argumentează), acest raport este cel care face în cele din urmă relief, conturează o imagine.

“Singurul lucru care contează este că eu sunt aici” (Eric), nu credințele și atașamentele morale, singurul lucru care contează este proximitatea celuilalt pentru care trebuie să dai seama de tine, dacă e adevărat că “la început a fost relația umană” (Levinas). Eric și Rey, precum în orice întâlnire, construiesc de la zero un limbaj, pun limite (iar abjectul este cel prin care se definesc, pentru că dintotdeauna abjectul/ legea a pus limitele), adică își fac o poveste în care se ucide, pentru că asta este ceea ce oamenii fac, nu ca în interpretarea lui Kojève în care nu este de niciun folos să-l ucizi pe celălalt (pentru că nu ar mai exista stăpâni și sclavi). Victoria în The rover  nu este una “dialectică”, victoria aproape că nu există, doar acțiuni negatoare prin care realitatea este distrusă, iar eu nu mai sunt “ceva” (“nu totul trebuie să fie despre ceva” – Rey), eu doar “sunt aici”, încercând să mă păstrez ca trup în viață, între peisajele aproape părăsite, peisaje în care omul gonește, așa cum declara într-un interviu regizorul, înspre uitare.